Saci şi cutii de carton

Astazi am ajuns la concluzia că jumătate din amintirile mele se împachetează în cutii de carton şi în saci de rafie. Trecutul meu se şterge o dată cu tencuiala de pe pereţii fostei mele şcoli, care se mută "silită de împrejurări". La fel ca profesorii mei şi profesorii profesorilor mei, am crescut într-o clădire rece din secolul al XV-lea, pe pereţii căreia ne-am lăsat cu toţii urmele. Şi mi-erau dragi aceşti pereţi de piatră, mi-era dragă sala 60, cu vedere în curtea interioară, unde ne adunam cu toţii la finalul anului şcolar să vedem festivitatea de predare a cheii. Mi-erau drage şi coridoarele întunecoase, unde ne ascundeam la ţigară, şi podul în care dacă intrai, ţi se scădea nota la purtare. Sunt atâtea lucruri pe care le-am trăit acolo, încât vizitând locul ăsta pentru ultima dată, mi-am dat seama cât de mult o să-mi lipsească. Liceul de muzică se mută într-o clădire nouă.

M-am plimbat pe la vechiul loc. Pe la etajul întâi, unde în sala 55 şi 58 aveam oră de pian în fiecare luni şi joi, am pândit prin crăpăturile uşii de la 58, aşa cum făceam şi în liceu să văd dacă Tibi e în sală. Evident, am trecut şi pe lângă 57, unde trăgeam cu urechea să văd dacă prietena mea, NG îşi terminase ora de instrument. Acum era doar un şantier oribil şi o cameră fără geamuri.

Am trecut şi pe lângă studioul acustic, unde am ascultat pentru prima dată Moyzes Quartett şi mi-a plăcut.

Am trecut şi pe la sala unde ţineam orele de teorie şi solfegii şi unde am tras şi nişte chefuri, cu băutură la finele semestrelor (în special înainte de Paşti, fără să ştie nimeni). Acum nu mai e nimic înafară de câteva scaune.

Apoi am trecut pe la sala noastră de clasă, din care nu s-a mai păstrat decât soba de teracotă, pe care am scrijelit şi desenat cu markerul şi am lipit gumă de mestecat. Locul în care stăteam când ne mâncam sandviciurile, de obicei în cea de-a doua pauză, locul în care am câteva poze cu Vero.

Am trecut şi pe lângă sala 72, unde pierdeam ore şi ore şi care acum e WC. 73, unde, din reflex, mă aşteptam să îl văd pe Marian cum studiază la chitară, cu veşnica sticlă de cola de 2l pe masă, lângă pachetul de Winston lights şi crema de mâini de la Avon, promoţie pentru sărbătorile de iarnă.

Holurile pline de tablourile de absolvenţi, nu mai au acum decât pete dreptunghiulare mai deschise la culoare, în locul în care atârnau. Lângă bibliotecă erau generaţiile din anii '50-60 de pe vremea când Guttman era director.

Apoi sala 1, unde ne strângeam pentru cor, sala care ne-a adunat toate emoţiile de examene, selecţii şi pre-selecţii, am deschis pianul Petrof pe care am cântat Toccata de Prokofiev şi am cântat-o prost.

Pervazul pe care m-a urcat mama când aşteptam să dau admitere la şcoală, la şapte ani. Purtam o cămaşă verde care se ridica în sus şi în jos din cauza emoţiilor.

Am trecut şi pe la sălile din capătul celălalt de clădire, unde obişnuiam să studiem, fie vacanţa de vară sau după-mese obişnuite: NG în 44, eu în 46. Loc de întâlnire: în faţă la 46 (un pachet de Pall Mall lights şi un lichior ordinar Lady M...care nici nu mai există. După operaţiune: a se şterge dovezile: chiştoacele se aruncă în sobă iar alcoolul se ascunde deasupra sobei. A se continua după studiu în parcul Caragiale "la pietre" sau "la statuie").

Nimic nu mi-a prins mai bine astăzi decât această vizită care m-a făcut să cad într-o pasă puţin prea emoţională. Dar, acest lucru e inevitabil când un anume loc nu e doar "un simplu loc", ci unul al copilăriei şi adolescenţei tale. În cazul meu, jumătate din viaţa mea de până acum. A început să doară ca la pierderea unui bun prieten.