M-am întâlnit o singură dată cu Johnny Răducanu. Se întâmpla pe vremea când începeam să fiu mare amatoare de jazz, visam să am o formaţie cu care să cânt frecvent într-un local până în primele ore ale dimineţii. Ei bine, nu s-a întâmplat asta. M-am lăsat de "meserie" în momentul în care mi-am dat seama că jazz-ul e o treabă mai serioasă decât îmi imaginasem eu la 16 ani, fascinată de viaţa de noapte, la care nu aveam acces. În jazz, sunt atâtea reguli şi dificultăţi ascunse în impresia de libertate ca şi în viaţă. După mine, este cel mai personal mod în care se poate exprima un artist. Poate de asta puţini reuşesc să o facă "pe bune". M-am întâlnit cu Johnny Răducanu într-o zi de vineri, pe vremea când aveam oră de acompaniament la 12.30. El se afla în sala festivă şi ţinea o lecţie deschisă despre...habar n-am ce. În mod cert, nu vorbea despre jazz, pe care-l cânta exemplificând tot felul de fragmente muzicale. Nimeni nu putea spune exact despre ce vorbea Răducanu. Din discursul lui haotic am reţinut doar momentul în care s-a oprit şi l-a făcut pe unul din copii "prost" pentru că râdea. Şi nu era singurul dintre noi. "Ce clasă eşti?- A şasea- Şi râzi pentru că eşti prost? -...- Ei, vezi că esti prost!" Am încercat să nu mai fac mişcări bruşte, să nu strâmb din nas şi să nu mă uit stânga-dreapta pentru că s-ar fi putut lua şi de mine. Atunci mi-am dat seama că el ne vorbea cântând, arătându-ne că muzica nu este acolo, între partituri, ci în noi, dacă am avea curiozitatea şi răbdarea să o ascultăm.
Şi apoi mi-am mai pus o întrebare: de ce-şi pierdea timpul Johnny Răducanu cu noi? Poate pentru că spera că măcar câţiva de acolo, îşi vor aminti...
Din acea zi am acest autograf (foto sus) pe care l-a scris cu pixul lui, şi eu i-am întins foaia cu mâinile tremurânde. Astăzi, l-am descifrat în sfârşit.
Mulţumesc, Johnny Răducanu!
0 comentarii:
Post a Comment