Citesc astăzi romanul de debut a lui Antoni Casas Ros, considerat una din cele mai bune apariţii beletristice ale anului 2008, publicat la noi anul trecut la editura Vellant. Îmi place întrebarea aproape existenţialistă pe care şi-au pus-o cititorii şi critica o dată cu terminarea ultimei pagini din Teorema lui Almodovar. Cât la sută e autobiografie? Cât la sută e ficţiune?
Casas Ros fascinează în primul rând prin faptul că îşi păstrează anonimatul asemeni Omului cu masca de fier, a tablourilor lui Magritte sau a lui Zorro. Iar lumea se dă în vânt după mistere. Autorul îşi creează o imagine-lipsă, o reputaţie libertină şi un trecut dureros. Se prea poate să le fi trăit pe toate acestea, dar îmi place să cred că ele sunt rodul talentului său scriitoricesc. Altfel, am să încep să mă întreb dacă, scriind despre sine într-un mod atât de direct şi complex, va mai rămâne "material" pentru romanele viitoare, material care să egaleze prin forţă pe cel de faţă.
Aşa cum l-am citit eu (fără postfaţă, urăsc postfeţele, de multe ori schimbătoare de opinii), romanul lui Casas Ros este o tragedie estetică, descriind o existenţă fără formă, un vid "plin"...sau un plin "vid", luaţi-l cum vreţi. E ciudat să ajungi la concluzia că tot ce iubim în această lume condusă de gravitaţie, este Forma. Esenţa ocupă locul secundar, când ar trebui să fie cel mai important lucru. Dacă Pământul ar fi lipsit de gravitaţie "problemele psihologice ar lua sfârşit" şi am trăi cu toţii în lumea "Almodovar".
Antoni este un tânăr cu o carieră promiţătoare în matematică. Într-o seară, împreună cu prietena lui, Sandra, suferă un accident de maşină încercând să ocolească un cerb de pe şosea. Sandra îşi pierde viaţa, iar Antoni desfigurat, stă ceva timp în comă. Externat, cu o suprafaţă plană în loc de figură, Antoni trăieşte retras timp de 15 ani, până în momentul în care se îndrăgosteşte de transsexualul Lisa. Aceasta îi construieşte o "faţă nouă" şi-i dăruieşte bucuria de a trăi. Pentru un timp, cerbul locuieşte chiar pe canapeaua din apartament. Într-un fel, Antoni îşi învinge frica de trecut şi se distanţează de el, atunci când acceptă ca Almodovar să facă un film despre viaţa lui. Priveşte netulburat repetiţia scenei în care Sandra şi el au accidentul de maşină.
"Sufletul, ce este sufletul? Este spiritul care atunci când nu repetă particularităţile propriei tragedii ridicole este capabil să viseze? Să se strecoare ca un înotător printre straturile fluide ale realităţii? Ceea ce-mi place la "suflet" este acea parte din el care nu poate fi definită."
Ateu din mamă în fiu, Antoni este înconjurat de "lumea interlopă a femeilor echivoce", cum spune Balzac în Le Petit Robert. Mama- o femeie inteligentă şi totuşi fără minte când se căsătoreşte cu un fascist, Sandra-vie şi totuşi, moartă, Caroline- frigidă şi totuşi, plină de dorinţe, Lisa- bărbat şi totuşi, femeie. Acestea sunt fiinţele care îl îngroapă şi dezgroapă, care-i ucid orice poftă de viaţă şi care-l fac să o re-descopere mai apoi.
Teorema lui Almodovar este un roman cu o construcţie extrem de matematică, ce denotă faptul că autorul ei deţine o gândire foarte lucidă. Dragostea este, până la urmă, o ecuaţie cu două necunoscute. Dacă ai puţin talent spre ştiinţele exacte îţi va fi mai uşor s-o rezolvi.
Teorema lui Almodovar
Antoni Casas Ros
Traducere din limba franceză Aurelia Ulici
Editura VelLant 2010
135 pagini
În 2009-2010, Gallimard îi publică colecţia de nuvele Mort au romantisme şi ultimul său roman, Enigma.
0 comentarii:
Post a Comment