Mărturisesc că nu am intrat în sala de cinema cu mari speranţe la filmul Anonymous (r: Roland Emmerich, 2011). Aşteptasem de vreo două luni să apară pelicula în cinematografele noastre şi începusem să-mi pun tot felul de întrebări: un film despre Shakespeare, de la regizorul care a făcut Godzilla şi Soldat universal? Shakespeare nu e nici Rhys Ifans şi nici Rafe Spall (fiul lui Timothy Spall), ci doar un nume generic care ascunde...? Ce ascunde totuşi?Ei bine, povestea începe pe o scenă şi plonjează direct în epoca teatrului elisabetan, când actorii şi poeţii aveau un cuvânt mare de spus, iar un artist putea fi mai important decât un om de stat. O epocă în care luptele la tronul Angliei creau intrigi şi vărsări de sânge, incesturi, crime, război şi diplomaţie. Epoca ducelui de Oxford (Rhys Ifans), dar şi a lui Will Shakespeare (Rafe Spall).
Ipoteza de la care porneşte filmul este dacă piesele lui Shakespeare sunt într-adevăr ale lui. Această întrebare şi-au pus-o şi Mark Twain, Freud sau Dickens. Cum a fost posibil ca un actor obişnuit, provenit dintr-o familie analfabetă din Stratford-upon-Avon să cunoască atât de bine nobilimea engleză a timpului său, să aibă acces la scrierile istorice, să deţină vaste cunoştinţe de greacă, franceză, italiană, şi mai mult, să fie atât de prolific? Ce studii avea Shakespeare? Când şi le-a făcut şi unde?
Sunt întrebări la care filmul lui Emmerich încearcă să răspundă printr-o poveste foarte credibil construită, cu două constante importante: banii şi succesiunea la tron. Se presupune că toate scrierile atribuite lui Shakespeare sunt de fapt ale ducelui de Oxford, care datorită poziţiei sale înalte, nu avea cum să intre în lumea promiscuă a artiştilor. Cu ajutorul lui Ben Jonson (Sebastian Armesto) şi a unei sume considerabile de bani, ducele poate să-şi vadă scrierile montate şi să-şi exprime liber poziţia politică. În fond şi la urma urmei, chiar la curtea reginei lumea duce o existenţă imorală, mult mai spectaculoasă decât pe scena teatrului Globe.
Shakespeare, Jonson, Marlowe sunt doar nişte pioni ai conducerii, care îşi fac meseria fără să cunoască implicaţiile politice ale marilor jocuri mult deasupra lor. Integritatea artistică ajunge să fie sufocată de bani, iar calitatea umana este pusă sub un mare semn de întrebare, la fel ca rivalitatea legendară dintre Jonson şi Shakespeare. Acesta din urmă este cel mai câştigat, într-un final, prin vânzarea identităţii. O poveste asemănătoare cu aceea a lui Cyrano de Bergerac.
Într-o mică măsură, filmul mi-a adus aminte de Moliere (r: Laurent Tirard, 2007), în care se dezvăluia misterul personajelor din piesele dramaturgului francez: care au fost circumstanţele şi cine sunt corespondenţii reali ai caricaturilor Orgon, Dorante, Valere şi alţii... În Anonymous, am remarcat aceeaşi tehnică şi, din scaunul de cinema, am făcut un joc cu mine însămi să-i ghicesc pe toţi. Ieşind din sală, am ajuns la următoarea concluzie: nu mă interesează cine a fost Shakespeare cu adevărat, important pentru mine este să ştiu că a existat un om care a lăsat în urmă nişte piese, sonete şi poeme absolut remarcabile, care mai vorbesc şi astăzi sufletului uman. Şi asta mi-e suficient.
Sfat: dacă vă hotărâţi să vedeţi filmul la cinema, înarmaţi-vă cu popcorn şi suc, pentru că durează 130 de minute.
Anonymous, r:Roland Emmerich, 2011
cu: Rhys Ifans, Rafe Spall, Sebastian Armesto, Vanessa Redgrave
total de acord cu tine...la 500 de ani, ce mai conteaza(decat pt adevarul istoric) cine a fost cu adevarat Shakespeare...piesele si sonetele lui sunt nemuritoare si cumva, mereu actuale...
ReplyDeleteThis comment has been removed by the author.
ReplyDeleteei, hai ca asta e buna: masaj erotic bistrita e interesat(a) de cornici de film :)). Cat despre ideea ca nu conteaza autorul, ci doar ceea ramane in urma lui, este o ideea hazardata. Are o importanta uriasa personalitatea autorului, pentru ca opera nu se scrie singura, ci de un om guvernat de idiosincrasii, preocupari, interese, conceptii etc., si nu poti eluda personaliatatea autorului, fara sa ciobesti aura operei. E adevarat ca se pune problema daca putem defini intradevar opera si daca putem sa delimitam granita dintre ceea ce e important si ceea ce e superfluu pt opera (Foucault), insa tocmai acest fapt subliniaza ca autorul conteaza covarsitor, si la limita ai putea studia o opera, doar pentru a demasca un autor, si astfel elementul central devine autorul, adumbrind opera (de exemplu monografiile). Cred ca orice opera este doar p exegeza a reprezentarilor lumesti, o talmacire a lumii, pe intelesul nostru, de aceea autorul isi joaca rolul sau de seama. In plus hermeneutica operelor lui Shakespeare are de suferit enorm, daca se adevereste ca un alt autor a scris-o, intrucat, sa nu uitam, produsul artistic este militant, in sensul ca-si are cauzele sale si tinteste intotdeauna un scop, un efect, motiv pentru care ar trebui intr-o oarecare masura, pe alocuri, sa revizuim opera lui Shakespeare, si sa intelegem altfel, din alta perspectiva, pentru ce a fost scris...Hamlet. In princiupiu, biciuirea moravurilor decadente ramane una din marile teme ale sale, insa simplul fapt ca dezavuarea se face de pe pozitia unui duce, si nu din prisma unui actor cu descendente plebee, face ca exegeza textului sa sufere transfigurari.
ReplyDeleteBuna Paul,
ReplyDeleteImi pare bine ca te-ai oprit pe la noi si ne-ai lamurit cum sta treaba cu Shakespeare. Chiar fara sa am o bibliografie din care sa citez in acest moment pentru a-mi sustine ideile (:P),pot spune ca mi-a placut filmul tocmai pentru ca m-a lasat in aceasta ambiguitate. A existat "un Shakespeare" sau "Acel Shakespeare"? M-a pasionat la fel de mult ca presupunerile pe care le face Anthony Burgess in studiul sau critic si biografic despre Shakespeare(recomand cartea). Mie imi plac povestile interesante si atat, iar Shakespeare e un mare mister...